Perioada: 9-22 februarie, 2012
Echipa: Gabi Gheorghiu (Alternative), Radu Vatcu (ExtremTravel – Brasov), Daniel Bardasan (Tg. Mures), Alexandru Silaghi (Timisoara), Ciprian Onita (Prusik)
4-6 februarie (Timisoara- BuenosAires)
Aventura mea porneste din gerul si troienele uriase ce s-au asternut
peste Timisoara si ma duce cu trenul pana in Arad, apoi in Bucuresti
(locul de intalnire cu restul echipei), de unde urmeaza sa zburam peste
13 mii de km, in aproape 15 ore de stat in avion. Compania aeriana aleasa
a fost KLM, cu un raport calitate pret foarte bun si cu o singura
legatura in Amsterdam. Avionul transatlantic, in care urma sa ne
imbarcam, avea un nume propriu, predestinat: Mount Kilimanjaro. Nici
nu-mi imaginam sa fie altcumva :-)
Zborul decurge monoton, suntem hraniti aproape la fiecare ora si
reusim sa facem un mic deficit in rezerva de vin a aeronavei. Cum
zburam in sens invers de rotatie a pamantului, ziua se tot lungeste si
ne trezim in aceeasi zi ca aterizam, pe asfintit, in tara lui Che
Guevara.
Dupa frigurile din Romania, bine imbracati, Buenos Aires (aer curat),
cu o populatie de peste 10 milioane de locuitori, ne intampina pe inserat,
cu o temperatura caniculara, de peste 300C. Prindem autobuzul modern al firmei Cata, in ultimul minut, si pornim un drum de peste 1000 km spre Mendoza.
7 februarie
Dupa aproape 4 zile de drumuri, ora pranzului ne gaseste in Mendoza,
un oras insorit, pitoresc, cu tenta exotica si ritm de viata lent. Ne
cazam la Hostel Casa Pueblo, apoi iesim sa exploram orasul. Ne delectam
cu Lomos (hamburger argentinian, cu multa carne de vita) si renumitul vin
din soiul Malbec, celebru in toata America de Sud. Cipi este jefuit de
cativa copii, de 6-7 ani, care-l lasa fara smartphone :-)
8 februarie
Iesim la cumparaturi, la prima ora, luam alimente, butelii cu gaz,
toate cele necesare expeditiei, pregatim sacii cu echipament pentru
catari, bagajele mici pe care le vom lua cu noi si mergem sa ne obtinem
permisele de ascensiune, care trebuie luate personal. Pe aceste permise
se vor pune vizele de check in si –out, vize medicale, valabile
20 de zile.
Pecetluim “fratia inelului” cu berea locala, cu aroma de Anzi si care masoara aproape un litru.
Fratia inelului
Parasim Mendoza la ora pranzului, luand un autobus spre primul punct de
aclimatizare, statiunea Penitentes 2700m, situata la marginea soselei,
ce serpuieste printre Muntii Anzi si unde urmeaza sa dormim o noapte. Ne
cazam la un hostel cu tenta hippy, al carui proprietar este un fost
alpinist, care a suferit un accident major, ale carui sechele se vad evident
pe corpul sau, dar care a hotarat sa ramana alaturi de munte si sa ajute
alpinistii. Are o statie radio mare, prin care este legat de viata
palpitanta a taberelor de baza.
Seara, socializam la un birt din zona, unde constatam cu surprindere si
placere urme ale expeditiilor romanesti ce au trecut pe acolo.
Ziua 1 (9 februarie): Horcones 2950m – Confluencia 3400m (3 ore)
Ne trezim cu buna dispozitie. Este ziua in care incepem efectiv
urcarea spre Aconcagua. Dupa un mic dejun usor, pornim sub un soare
stralucitor, intr-un climat semiarid, pe soseaua transandina, ce leaga
Argentina de Chile. Suntem impresurati de munti uriasi, fara vegetatie,
colorati in diferite nuante, un peisaj nemaivazut, straniu, cu care ne
vom obisnui in urmatoarele zile. Dupa 10 km, ajungem la Puente del Inca
(Podul Incasilor), un pod natural peste raul Vacas, care atrage o
multime de turisti prin forma si cromatica.
Dupa inca putin timp de mers, ajungem la poarta de intrare a parcului
Aconcagua, punctul de intrare pe valea Horcones. Ni se pune viza pe
permis, ni se da punga pentru gunoi si ni se ureaza: “suerte!”.
Incepem urcarea propriu-zisa pe valea Horcones, trecem pe langa un lac
superb si pe langa grupuri de catari ce duc o multime de echipamente si provizii.
Vad un panou care atentioneaza turistul sa fie atent la vantul puternic
si la catari. Nu trec 30 de minute de la panou, si un calaret la galop ma
evita in ultima fractiune de secunda, cabrandu-si catarul si schimband
directia. Am scapat!
Urmeaza trecerea peste un pod suspendat, care a fost construit special
pentru filmul “7 ani in Tibet” unde nu ma pot abtine si exersez un pic
trecerea in “stilul Brad Pitt”. In final, ajungem la tabara Confluencia,
unde apa potabila este deja la mare pret. Ne cazam la cort mare, cu pat
supraetajat si ne delectam cu o friptura de vita.
Echipa cu care am urcat (Dan, Radu, Cipi, Alex)
Intrarea in valea Horcones cu Aconcagua (peretele sudic) in perspectiva
Catari si calareti
Podul din “7 ani in Tibet”
Tabara Confluencia (3400m)
Ziua 2 (10 februarie): Confluencia 3400m – Plaza Francia 4100m (5 ore) – Confluencia 3400m
O zi dedicata aclimatizarii incepe cu vizita medicala, unde il
oripilez pe doctor cu pulsul meu de peste 130 batai/minut. Ma scuz
stanjenit ca asa am eu emotii in fata doctorilor. Realitatea este ca la
plecarea din Romania am facut o pneumonie, care m-a chinuit pe toata
perioada expeditiei si care mi-a afectat partial procesul de
aclimatizare. Primesc in final viza si pornim spre Plaza Francia, tabara
de baza pentru fata sudica. Traseul este recomandat pentru
aclimatizare.
Urcusul mi se pare destul de greu, vantul este puternic si rece,
soarele arde si sunt chinuit de accese de tuse. Pe masura ce ascensionam
peisajul devine desertic, ireal, selenar. Incet, incet in fata nostra
se contureaza spectaculos peretele sudic, care a fost urcat de foarte
putini alpinisti, printre care se numara si Messner (traseul pe care l-a
deschis ii poarta numele). Facem pozele de rigoare si coboram la
Confluencia.
Spre plaza Francia
Peretele sudic – are o inaltime de aproape 3000m
Ziua 3 (11 februarie): Confluencia 3400m – Plaza del Mulas 4300m (8 ore)
Pornim de dimineata pe uriasa vale Horcones, spre partea nordica a
muntelui Aconcagua. Valea este larga, desertica, dezolanta si pare
nesfarsita. Vantul sufla puternic si odata cu altitudinea se intensifica
si se raceste.
Catarii cu echipamentul nostru ne ajung din urma pe Valea Horcones
Aspect desertic, selenar al vaii Horcones
Apa se dovedeste a fi insuficienta, si dupa 3 ore suferim de sete.
Castigarea in altitudine se simte prin dureri de cap. In final, un ultim
urcus abrupt de peste 200 m si suntem in Plaza de Mulas. Aceasta tabara
este un mic orasel, a doua cea mai mare tabara de baza din lume, dupa cea
pentru Everest. Aici au locuri de cazare, internet si telefon prin
satelit, local unde poti bea si comanda pizza, dusuri cu apa calda,
cabinete medicale cu aparat de respiratie artificiala, elicopter ce se
poate inchiria, bucatarii cu sali de mese, au chiar si o galerie de
arta. Bani sa ai. Facem check-in-ul, primim o punga mare (cunoscatorii
stiu) si ne cazam in corturi mari, la firma Campo Base (ieftina) cu inca
un grup de polonezi. Una dintre fete este in plina pneumonie si impreuna,
de-a lungul noptii, dam un recital de tuse, in duet.
Intrarea in Plaza de Mulas
Plaza de Mulas, vazuta din apropierea taberei Canada (cu lungime de aprox. 1 km)
Plaza de Mulas (detaliu)
Ziua 4 (12 februarie): Plaza de Mulas 4300m – Tabara Canada 4900m (3 ore)
Incepem ziua cu vizita medicala, unde, de data asta, pulsul si oxigenarea sunt bune, dar tensiunea prea mare. O dau la pace zicand ca si eu sunt
medic, deci suntem colegi, si mi se mai da o sansa la o vizita medicala, a doua
zi. Chestia asta ma streseaza, pentru ca sunt constient ca are puterea sa
ma trimita afara din parcul Aconcagua, chiar si de urgenta, cu
elicopterul, iar asta ar fi groaznic. In restul zilei, impreuna cu Dan si
cu Cipi, urcam intr-o tura de aclimatizare la Tabara Canada.
Tabara Canada (4900m)
Ne miscam foarte greu. La intoarcere, vizitez impreuna cu Cipi galeria
de arta, care detine recordul de a fi situata la cea mai mare altitudine
din lume. La poarta galeriei, ne intampina proprietarul, care cu gesturi
largi ne incurajeaza sa intram. Merita sa spun cateva cuvinte despre el.
Se numeste Miguel Doura, un pictor, inalt cu figura ascetica, plete si
barba grizonate, ochi blanzi si melancolici, simt al umorului dezvoltat.
El a hotarat ca este parte integranta din Aconcagua, cu care are o
relatie spirituala, si in fiecare sezon urca sa picteze. Uneori urca si
pe Varful Aconcagua la aproape 7000m, pentru a picta. Acele tablouri,
realizate in conditii de hipoxie, redau o forma si cromatica stranie.
Toata admiratia mea! Ne prezinta galeria, luam autografe si ne facem
poza cu el. Plecam cu o impresie puternica.
Alaturi de Miguel Doura, in galeria de arta
Aconcagua la apus (vedere din Plaza de Mulas)
Ziua 5 (13 februarie): Plaza de Mulas 4300m – Vf. Bonete 5050m – Plaza de Mulas 4300m
Din nou vizita medicala, care in sfarsit mi-a iesit bine, si primesc
viza de apt. Traseul spre Bonete este si el recomandat pentru
aclimatizare. In drum, trecem pe langa o cabana mare numita „El
refugio”,care pare parasita.
„El Refugio”
Intalnim pe traseu formatiuni ciudate, din gheata, numite „penitentes”
datorita faptului ca seamana cu niste pelerini care stau aplecati si se
roaga.
„Penitentes”
Ultima portiune spre varf devine traseu de catarat si ma epuizeaza. La
intoarcere cobor pe portiunile abrupte cu grohotis si praf, iar distanta
pana la tabara de baza pare o vesnicie. Seara, suntem premiati cu cate
un Lomos mare, la localul frumoasei Cintya.
Ziua 6 (14 februarie): Plaza de Mulas 4300m – Tabara Alaska 5300m – Plaza de Mulas 4300m
Aceasta zi este destinata pentru a cara echipament si a monta
corturile la tabara Alaska, ce urmeaza sa le folosim in urmatoarea zi.
Urcusul este anevoios, cu multe opriri, si in final, dupa aproape sase ore
de urcat in zig-zag, ajungem pe platoul dorit.
Grupuri de turisti urca pe potecile serpuite
Montam corturile langa o fasie de zapada, le ancoram de bolovani ca
sa nu le ia vantul, dupa care echipa coboara, iar eu mai raman, sa-mi
aranjez ceva bagaje.
Montam corturile noastre solitare la tabara Alaska
Langa mine se iveste un grup de rusi, care ma intreaba daca intentionez
sa dorm in cort. Afirm ca da, dupa care ei se aseaza pe bolovani, in
jurul corturilor, si asteapta sa plec. Nu am incotro, si in final plec. La
coborare, ma incearca o senzatie de ciuda. M-am chinuit atata sa umflu
salteaua, ca sa stea altul pe moale.
Ziua 7 (15 februarie): Plaza de Mulas 4300m – Tabara Alaska 5300m (6 ore)
Pornim fara graba aproape de ora pranzului, urcarea pare mai lejera
si ma simt bine aclimatizat. In fata si in spatele nostru urca lent
siruri mari de oameni ce au in frunte cate un ghid. Lasam Plaza Canada
in urma, si dupa inca cateva popasuri, suntem la Alaska. Corturile si
lucrurile noastre le gasim in regula. De acum incolo, topitul zapezii si
procuratul apei devin principalele noastre preocupari.
Rutina topirii zapezii
Seara ne rasplateste cu un apus de soare superb, pe care il pozez si il
filmez. Noaptea, vantul ne scutura cortul destul de tare.
Cateva imagini de apus de soare din tabara Alaska
Ziua 8 (16 februarie): Tabara Alaska 5300 – Tabara Berlin 5930m (6 ore)
Strangem corturile, la prima ora, si pornim pe o curba de nivel, ce ne
duce in aproape 3 ore, la tabara Nido de Condores, unde abia vedem cateva
corturi. Vantul se inteteste si este frig. Facem un popas pentru baut
ceai si pornim pe o poteca in zig-zag, sustinuta spre Berlin. Pe la 5800m
trec pe langa un schelet de catar. Oare cine s-o fi gandit sa-l aduca
pana aici?
Un catar care nu a reusit sa ajunga pe varf (jos se vede Nido de Condores)
Ajunsi la utima tabara, gasim celebrele refugii de lemn, al caror miros de toaleta publica, ne convinge sa instalam corturile.
Tabara Berlin
Alex, Cipi si cu mine ne ingesuim intr-un cort, iar Radu si cu Dan in
celalalt. Ne punem pe facut ceai, pentru a doua zi, ziua varfului.
Topesc zapada timp de 5 ore, dupa care pasez „munca„ lui Alex. Odata
lichidele obtinute, le bagam cu noi in sacii de dormit, ca sa nu inghete,
si ne culcam. Suntem foarte inghesuiti, Alex doarme tun, eu in reprize
de cate 1-2 ore in schimb Cipi se simte rau si sta treaz, foindu-se toata
noaptea.
Ziua 9 (17 februarie): Tabara Berlin 5930m – summit (prima incercare)
Dimineata la 6.00 este bezna, un frig care paralizeaza, iar vantul
scutura agresiv corturile. Iesim un pic afara, testam vremea si decidem
sa asteptam sa iasa soarele si sa dezmorteasca atmosfera. La ora 10
a.m. vantul este si mai puternic (85km/h) si frigul este la fel de
taios. Radu, ca si lider de grup, decide coborarea la Nido, pentru a
astepta urmatoarea zi mai buna. Dan este chinuit de lombosciatica si
pare ca nu a dormit bine, iar Alex considera urcarea riscanta. Cipi si cu
mine luam decizia sa pornim spre varf si sa urcam cat putem. Ne luam
ramas bun de la grup, primim steagul Romaniei in custodie si hotaram sa
ne intalnim cu totii la Nido de Condores, urmatoarea zi. Urcam sustinut,
trecem de Piedras Blancas, si dupa un timp ajungem la refugiul
Independencia (6490m), un refugiu din lemn, care a fost spart de vant si
nu mai este practicabil. Ne punem coltarii, urcam o panta inzapezita
abrupta, dupa care urmeaza un traverseu destul de lung, pe curba de nivel,
pana la un valcel numit Canaletta. Inaintam foarte greu din cauza
vantului, iar varful se vede si pare foarte aproape, aproape ca l-am
putea atinge cu mana. Suntem fericiti si siguri ca vom urca pe el.
Aproape de Canaletta apare grabit un ranger, care ne spune ca vremea este
destul de rea, ca e tarziu, suntem in pericol si ne obliga sa coboram.
Poate are dreptate. In aproape 2 ore ajungem la Berlin, strangem
corturile si coboram grabiti la Nido, pentru a ne oferi un somn mai bun.
Nu gasim echipa, probabil s-a anuntat vreme rea si au coborat mai jos.
Ziua 10 (18 februarie): Nido de Condores 5930m
Ne trezim greu. Afara este vant puternic, viscol, frig. Suntem
deprimati si privim in gol spre tavanul cortului, fara sa vorbim.
Sentimentul de ratare este total. Facem un inventar si ne dam seama ca
am ramas cu suficiente butelii de gaz, cateva dulciuri, o felie de
cascaval si o conserva mica de peste. Atat. Nu mai avem nici macar ceai.
Cipi iese la socializat si de la un alpinist de culoare (care incerca a
patra oara summitul) face rost de: 2 pliculete de ceai si unul de supa.
Parca a mai crescut moralul. Mergem la cortul rangerilor si aflam ca
peste 2 zile ar fi o fereastra de vreme buna, in care putem incerca.
Hotaram sa ne mai dam o sansa. Dintr-un pliculet reusesc sa fac 4 litri
de ceai (fara zahar) si cred ca mai mergea inca. Impartim pachetul de
biscuiti si dormim mult.
Ziua 11 (19 februarie): Nido de Condores 5500m – Berlin 5930m
Strangem lucrurile, mergem la rangeri, prin statia lor luam legatura
cu Radu in tabara de baza si il informam despre intentia noastra. E de
acord cu noi, ne incurajeaza si ne da instructiuni pentru a ne putea
intoarce la Buenos Aires. Pornim spre Berlin bine aclimatizati si
depasim toate grupurile care au inceput sa apara. Ajungem intr-o ora si
un pic si instalam cortul. Afara e soare si cald, fara vant.
Cipi se bucura de soare la Berlin
Pasajul ce leaga tabara Berlin de Colera
Ne punem la topit zapada, mancam conserva de peste si cascavalul,
pentru a avea energie a doua zi. Ne simtim motivati si cu speranta.
Suntem rasplatiti cu un apus de soare superb, deasupra norilor.
Apus de soare la Berlin
Privesc apusul din Berlin, hotarat ca a doua zi sa ajung pe summit
Ziua 12 (20 ianuarie): Berlin 5930m – Aconcagua 6962m – Berlin 5930 m
De-a lungul noptii, nu pot sa dorm. Cum atipesc, respiratia se rareste
si parca este insuficienta. Cumva o controlez voluntar. Frigul este
extrem si stam in saci incaltati si imbracati bine. Acest lucru imi da
senzatia ca nu primesc bine aer. Stam si povestim pe diferite teme, pana
la ora 5.30 a.m. A venit momentul! Ne echipam, luam termosurile cu ceai
pregatit cu o seara inainte, impartim ce ne-a mai ramas din dulciuri si
pornim urcusul la lumina frontalei. In jurul nostru e bezna, abia
recunoastem contururile stancilor, vantul sufla puternic si ne obliga sa
folosim ochelarii de ski, iar frigul este invalidant. Parca nu tin
minte sa fi trait asa un frig. Cu doua perechi de manusi din care una de
puf, mainile imi sunt dureroase, apoi incep sa nu le mai simt. Fata imi
este paralizata si nu pot folosi cagula care imi restrictioneaza
respiratia. Urcam prudent pe stancile inghetate, incercand sa intuim
traseul. Dupa o ora de urcare, la o rafala de vant nu mai pot si cad jos.
Ma ghemuiesc, stau 10 minute, imi revin, ma ridic si pornesc mai
departe. Cipi ma ajunge din urma, si pe la Piedras Blancas suntem fortati
sa ne ghemuim dupa o stanca, pentru a ne feri de rafalele puternice de
vant. Peste noi sar doi alpinisti care, renuntand din cauza frigului, se
indreapta grabiti spre cortul pe care-l aveau cu 20 de metri mai jos,
langa o stanca. Nici macar nu ne-au observat. In fata noastra se iveste
un sir de 20 de alpinisti polonezi care pornisera de la tabara Colera.
Ne plasam strategic in spatele lor. Ghidul lor are un ritm excelent, pe
care il adapteaza in functie de viteza vantului. Ajungem la
Independencia (6400m), unde ne punem coltarii. Urmeaza o urcare sustinuta
pe zapada inghetata, urmata de un traverseu pe un fel de curba de
nivel ascendenta, pana la baza Canalettei. Pe la finalul traverseului, in
fata mea, cineva zace pe poteca ingusta. Incearca sa se ridice, dar da sa
cada in josul pantei. Inainte de a gandi, reusesc sa-l prind de
incheietura mainii si strig dupa un ranger, care era la cativa metri
distanta de mine. Il taram impreuna si-l intindem pe spate. Il examinez.
Pupile dilatate, sunete neinteligibile, respiratie sacadata.
Diagosticul e clar: o forma grava de edem cerebral ce-l poate duce,
destul de usor, la deces. Ii spun rangerului ca este nevoie urgenta de
trusa medicala, oxigen si elicopter, pentru a-l cobori repede. Scotocim
trusa rangerului si gasesc dexametazona si seringa. Scot manusa de puf a
victimei si nu gasesc nici o vena. Ii ridic maneca pufoaicei, identific o
vena buna si injectez 8mg dexa, apoi il invelesc in folie de protectie
termica, pe care Cipi o doneaza cu generozitate. Zona incidentului este
destul de expusa, cu vant in rafale de pana la 65 km/h si temperaturi de
minus 25 grade C. Starea alpinistului cu edem este in continuare grava,
iar eu insist ca rangerul sa ceara prin statie o butelie cu oxigen.
Ghidul unui grup care tocmai trecea pe langa noi aude discutia si scoate
de sub geaca o butelie. Impreuna asamblam sistemul, fixez masca si
reglez debitul de oxigen la 3litri/min. Butelia are o autonomie de 55
minute suficient cat sa vina o echipa numeroasa de rangeri cu o butelie
mare, pe care o aveau la refugiul Independencia. Dupa 15 minute, alpinistul isi
recapata starea de cunostinta si intelege care este situatia. Aflu
ca este din Italia. Rangerul cu care am dat primul ajutor ma bate
fericit pe umar si ne spune ca echipa de salvare soseste curand si ca ne
putem urma drumul spre varf. Se pare ca vestea a mers repede, via
radio, pentru ca in urcare fiecare ranger pe care il intalneam striga
„Romania! Ciprian, Gabriel! Suerte!” si ne bateau prietenos pe umar.
Acest lucru ne-a entuziasmat si parca am uitat de oboseala, frig si
hipoxie. La Canaletta facem un popas de odihna si de rehidratare si
urcam sustinut de-a lungul unui perete stancos.
Popas la Canalleta
Cipi este usor ametit si il doare capul, iar eu experimentez pentru o
fractiune de secunda senzatie de irealitate. Hipoxia isi spune
cuvantul. Opririle sunt tot mai dese pe masura ce ne apropiem de varf.
Pe langa noi coboara persoane cu capul umflat, care merg in zig-zag si
par sa se prabuseasca la fiecare pas. Sunt legati cu coarda pe sub brate
si tarati ca niste caini in lesa de catre ghizii lor. Imaginea
groteasca imi da fiori. Simtim realitatea. Urcam, urcam si mai avem doar
un pic pana pe varf. O utima oprire dupa care trecem un fel de prag si
suntem pe acoperisul Americii de Sud. Suntem euforici si emotionati. Ma
simt excelent, probabil ca as putea urca si mai sus. Exploram platoul,
facem poze, ne filmam. Ajunge si grupul de polonezi iar o poloneza imi
pare ca flirteaza cu mine. Hm, se pare ca pe varf ajung trei categori:
cei care „isi dau duhu’”, unii care picteaza si altii care flirteaza :-)
Vremea se strica repede, incepe sa ninga infernal. Pe masura ce
coboram din cauza zapezii si viscolului nu mai recunoastem reperele si
ne ratacim pe o vale mult in sud. Dupa noi, apar rataciti un grup mare de
rusi, care incep sa cante in cor ca sa-si ridice moralul. Din fericire,
apare si ghidul lor care ne descurca si ne indica drumul corect.
Ajungem la Berlin istoviti, ne aruncam imbracati si incaltati in cort
si adormim bustean pana dimineata.
In cort la Berlin, obositi si usor traumatizati, dupa ce am facut varful
Ziua 13 (21 februarie): Berlin 5930m – Confluencia 3400m (12 ore)
Ne trezim la prima ora si ne uitam zambind unul la altul. Am reusit!
Afara e ger si plin de zapada. Ne facem apa, rontaim ceva din
dulciurile ramase, strangem cortul si o luam la vale. Pe drum, undeva
sub tabara Canada, intalnim un grup din care o fata ma intreaba direct
daca eu sunt Gabi. Era Alexandra, timisoareanca de-a noastra, alaturi de
un grup de romani si bulgari, toti animati de visul de a ajunge pe
Aconcagua. Dam sfaturi, facem poze, le dam steagul Romaniei, ne
imbratisam cu totii, iar eu cu Cipi coboram mai departe. Ajungem in Plaza
de Mulas. Facem check-out-ul, predam celebra punga sub privirea exigenta
a rangerului, luam legatura cu Nancy de la Campo Base, unde ne imbracam
si ne incaltam in lucruri normale, predam bagajele mari la catari si
mergem direct la Cintya, unde ne premiem cu cate un Lomos mare plin de
carne si un Cola, totul la modica suma de 50 USD. Nu ne pare rau.
Lomosul cu care ne-a hranit Cintya
Suntem numai un zambet.
Invingator si cu stomacul plin, pe fundalul muntelui Aconcagua
Ne indreptam spre Confluencia pe nesfarsita si prafuita vale Horcones
si pe masura ce coboram ni se pare tot peisajul inconjurator mult mai
frumos.
Un condor ne conduce pe Valea Horcones
In aceeasi zi, ne trezim de la o veritabila tura de iarna in plina
canicula de vara. Ajungem pe inserat in tabara, unde facem rost de cazare
si ni se vinde o sticla de apa cu 10 usd. Noaptea, cerul este puzderie
de stele si vad Norul Mare si Mic a lui Magelan precum si Crucea Sudului,
care nu pot fi observate de la noi din emisfera nordica.
Ziua 14 (22 februarie): Confluencia 3400m –Puente del Inca 2700m (3ore)
Continuam coborarea si in scurt timp suntem la poarta parcului la
ultimul check-out, predam punga de gunoi si scap si de bocancii normali
de tura de iarna. Ne indreptam spre Puente del Inca unde catarul ne va
aduce bagajul si de unde trebuie sa prindem autobusul spre Mendoza.
Odata cu busul ajunge si un calaret cu catarul inspumat. Pornim intr-o
cursa contra cronometru spre Buenos Aires, sa ne intalnim colegii si sa
prindem avionul spre casa.
Primul cuceritor al summitului Aconcagua
