Echipa: Ciprian Onita,
Gabi Gheorghiu
Data: 22 iulie
– 5 august 2009
Expeditia
noastra porneste, asa cum ar trebui sa porneasca orice aventura, de la un vis.
Din momentul in care ne-am imaginat sa facem ceva, ce parea pentru noi aproape
imposibil si pana cand s-a materializat, au trecut doar patru luni. Legendarul vulcan
Elbrus (5642m), este cel mai inalt munte din masivul Caucaz si totodata cel mai
inalt din Europa. Este localizat in Republica Kabardino-Balkaria din Rusia, fiind situat pe granita dintre Europa si Asia.
Logistica acestei ture ne-a dat ceva bataie de cap, in primul rand pentru
ca a fost prima noastra expeditie, iar apoi a trebuit sa tinem cont de bugetul
redus, dificultatiile legate de viza necesara pentru Federatia Rusa si
aprobarile speciale pentru regiunea Elbrus, care este o zona de granita si de
conflict militar. Asa ca am angajat o
agentie de turism, specifica pentru zona (Pilgrim Tours - www.pilgrim-tours.com). Nu am cumparat niciunul dintre pachetele de servicii, care ni s-au parut
scumpe, in schimb ne-au oferit suport pentru viza, sfaturi, toate aprobarile
necesare (incusiv pentru zona de conflict militar), transport de la Mineralnye
Vody prin valea Baksan, pana in Azau si retur, cazare in Azau, plus alte
servicii, de care am fi avut nevoie la fata locului. Am hotarat sa facem drumul cu trenul, pentru
ca era cel mai ieftin.
22 iulie
In prima zi, mergem cu trenul din Timisoara, pana in Bucuresti, unde sosim a doua zi dimineata.
In prima zi, mergem cu trenul din Timisoara, pana in Bucuresti, unde sosim a doua zi dimineata.
Cipi si cu mine, apti de expeditie
23 iulie
A doua zi, din Bucuresti, luam un tren international ce leaga Sofia – Kiev – Moscova (Bulgaria Expres). Odata imbarcati, lucrurile incep sa para altfel. Interiorul trenului pare mai spatios, totul este scris in ruseste, lumea vorbeste in ruseste, iar conductoarele vagonului erau doua rusoaice grasute si frumoase la fata, un fel de stewardese sau “mame” ale trenului.
Cipi exerseaza
intensiv limba rusaA doua zi, din Bucuresti, luam un tren international ce leaga Sofia – Kiev – Moscova (Bulgaria Expres). Odata imbarcati, lucrurile incep sa para altfel. Interiorul trenului pare mai spatios, totul este scris in ruseste, lumea vorbeste in ruseste, iar conductoarele vagonului erau doua rusoaice grasute si frumoase la fata, un fel de stewardese sau “mame” ale trenului.
Ne facem intrarea in Ucraina prin
vama Vadul-Siret.Controlul vamal de aici are un puternic iz sovietic, cu care noi, ca romani, suntem destul de familiarizati. Ni se scot, bucata cu bucata, toate lucrurile din rucsac. Unul dintre vamesi, imi incearca bocancii de tura. Nu i se potrivesc. Ne intreaba tot felul de lucruri in ruseste, noi nu intelegem si raspundem in romaneste. E ok si asa. Imi studiaza puls-oximetrul, iar eu le zic ca sunt doctor, le masor fiecaruia saturatia de oxygen si le zic: "apt, sanatos, ok!". De data asta par multumiti, ne dau pasapoartele si ne lasa in pace. Apoi, vagonul in care eram incuiati este suspendat si i se schimba complet rotile, pentru a fi compatibil cu ecartamentul mai larg, din tarile ex sovietice.
Pornim mai departe, intr-un lung si monoton drum, spre capitala Ucrainei, Kiev.
A luat foc locomotiva!?
24 iulie
Ajungem euforici in Kiev. Gara
este cu mult mai mare decat ne-am imaginat.
Gara cea mare din Kiev
Ne uitam imprejur, si pe toate afisele este
scris cu alfabet chirilic, in limba rusa. Ne concentram sa intelegem, avem
chiar si un dictionar la noi, dar in zadar. Pare indescifrabil. Nu pierdem
timpul si mergem sa luam bilete pentru Mineralnye Vody –Rusia. Incercam sa comunicam, dar nicio persoana din gara
nu stia engleza. Alegem un ghiseu, ce parea pentru destinatii internationale.
Ne exprimam in engleza, dar vanzatoarea nu stia limba si iritata ne face semn
sa disparem. Ingrijorati, incercam sa intrebam persoane oficiale, pe cei ce
pareau studenti sau intelectuali, dar nici ei nu stiau engleza. Dupa o ora de
incercari, parea ca o sa ramanem vesnic in Kiev. Ne incearca un sentiment de
panica. In final, ne aducem aminte, ca avem de la Alexei, (un coleg si prieten
ucrainian), o hartie cu cateva cuvinte scrise fonetic, in limba rusa. Ne
incercam norocul: “dva blileta na Mineralnye Vody”. A functionat, primim
biletele. Avand aproape 12 ore pana la plecarea urmatorului tren, cumparam
niste grivne (bani locali) si pornim la plimbare, prin Kiev.
Fluviul
Nipru, care traverseaza Kievul
„Kvas”, un soi de bere din paine – bautura nationala
Semne ciudate de circulatie
Traversam tot centrul capitalei, incercam mancare traditionala si facem o baie in Nipru.
Baie mult meritata in Nipru
Seara, in ultimul moment, luam trenul spre mama Rusia, un tren cu vagoane
necompartimentate, numite peiorativ “bou-vagon”. Vreau sa iau un loc bun pentru
dormit, dar sunt impins nepoliticos, de un rus mare, roscat, cu ochi de husky
si fioros, care si-l insuseste. Cipi are cam aceeasi soarta. Adorm inghesuit,
undeva la etaj.
25 iulie
Dimineata ne prinde tot in Ucraina. Abia acum, la lumina zilei, pot sa admir mizeria din acelasi tren.
Dimineata ne prinde tot in Ucraina. Abia acum, la lumina zilei, pot sa admir mizeria din acelasi tren.
Dormeam toti, claie gramada, toata lumea se
uita la toata lumea, caldura, transpiratie, miros de mancare, barbati la bustul
gol.
La granita cu Rusia, devenim
anxiosi, cand un vames ne pironeste cu privirea, timp de aproape jumatate de
ora. Dupa ce si-a terminat “scanarea”, ne primim pasapoartele si mergem mai
departe. Trecem pe langa Marea Azov, unde, din statie in statie, suntem hartuiti
de negustori ambulanti, care ne baga sub nas pesti uscati si sarati, intinsi pe
ata.
Comert cu pesti uscati, la Marea Azov
Se pare ca acest gen de
delicatese este la mare cautare, prin zona. Cipi nu rezista ispitei si achizitoneaza un sir de pesti, de la o batranica.
Ne chinuim sa-i mancam si
suntem asa de neindemanatici, incat o domnisoara de langa noi, se ofera sa-i
taie in bucatele. Stie un pic de engleza si ne imprietenim repede. Plina de
altruism, ne face cinste cu un rand de
bere si dupa aia inca un rand :). Hm, se pare ca am ajuns in alt univers. Incepe sa
ne placa in Rusia. Simpatica Larisa, pentru ca asa o cheama pe proaspata noastra
prietena, ne pune la curent cu obiceiurile taramului ei natal si ne mai familiarizeaza
cu vocabularul limbii ruse.
Timpul trece repede si ajungem,
in miez de noapte, la Mineralnye Vody din
Republica Kabardino-Balkaria.
26 iulie
26 iulie
La ora 3 dimineata, ne invartim prin jurul garii, pentru a ne intalni omul
de legatura de la Pilgrim Tours, care ar fi trebuit sa ne duca cu masina pana
la Azau, dar nu il gasim. Ne incercam norocul intr-o statie de taxi, unde
taximetristii devin agresivi, cand realizeaza ca nu vrem sa mergem cu ei, la o
suma exorbitanta. La un moment dat, o masina Lada, isi lasa jos geamul negru si
se iveste un chipiu urias, sovietic al unui politist. Ne facem ca nu-l vedem si
marim pasul. El coboara din masina si se ia dupa noi. Din lateralul nostru,
opreste un Hummer cu geamuri negre din care coboara amenintator un alt
politist. Suntem incoltiti. Dupa aceea, in fata noastra, se iveste un tip
grizonat, inalt, cu trasaturi dure si cu o voce aspra, care ne intreaba ceva de
genul: “romanschi?!”. Dam din cap ca da si ni se face semn sa-l urmam.
Traversam grabiti un parc si suntem bagati intr-o duba cu perdelutele trase,
dupa care porneste in tromba cu luminile stinse. Le aprinde abia afara din oras.
Ma uit la Cipi si el la mine. Suntem rapiti? Dupa un timp, scoate un carton, pe
care era scris numele agentiei de turism, iar in urmatoarele ore nu mai scoate
niciun cuvant. Ne-am mai linistit. Incepe sa se lumineze si ne facem intrarea
in pitoreasca vale Baksan. Trecem pe langa mai multe controale militare si
politienesti si, ca prin minune, scapam fara perchezitie si bani dati ca spaga.
Soferul nostru balkar se pare ca se pricepe. Trecem prin cateva orasele
fantoma, pe jumatate parasite. Se face simtita cultura musulmana, prin arhitectura
caselor si a lacasurilor de cult. Cateva tunuri parasite la marginea soselei
aduc aminte de istoria zbuciumata a acestor locuri frumoase.
Ajungem si in Azau, statiune
situata la baza muntelui Elbrus si punct de plecare pentru ascensiune. Ne cazam
la un hotel chicios, numit Seherezada. Inauntru sunt conditii destul de bune,
dar imi ia ceva timp sa ma acomodez cu perdelele de aur.
Luam legatura cu fetele de la Pilgrim, pregatim ultimele detalii ale
ascensiunii si iesim in statiunea Azau, unde, incet, incepem sa intram in
atmosfera. Statiunea are nuante de mic
targ oriental, unde comerciantii prepara mancare, vand produse, tricoteaza
haine si negociaza, toate in acelasi timp.
Targ in Azau
Incercam specialitatea zonei,
“saslik”, ce consta in frigarui din carne de berbec, cu multe condimente.
Facem si o plimbare prin vale, pana in oraselul Terskol, unde ne inregistram la un punct
salvamont si unde primim un numar de
telefon de urgenta, in caz de nevoie. Seara, ne pregatim bagajele pentru “marea
urcare”, de a doua zi.
27 iulie (ziua 1), Azau
2350m - “Priyut 11” 4100m
Inca de dimineata,
parasim hotelul nostru din “1001 de nopti” si ne indreptam spre telecabina. Rostesc
cele cateva cuvinte magice, in limba rusa, si primesc tichetele de urcare.
Planul este sa urcam
pana la Barrels (3780m), schimband 2 telecabine si un telescaun, iar de acolo,
pe jos, pana la “Priyut 11”, unde vom stabili tabara de baza.
Urcarea cu cele doua telecabine decurge fara
nicio problema. Sub noi se iveste un peisaj sterp, format din roca vulcanica,
iar in fata se vad cele doua varfuri gemene ale muntelui Elbrus (de vest- 5642m
si de est- 5621m), amadoua acoperite de ghetari albi, sclipitori.
Suntem emotionati si entuziasmati. Ajunsi la a
treia portiune de transport pe cablu, telescaunul, constatam ca nu
functioneaza, dar in schimb s-a deschis o mica afacere cu un camion vechi de
armata, care duce turistii lenesi pe ultima portiune abrupta, pana “La
Butoaie”. Bineinteles, ne folosim de acest serviciu si ne incearca senzatii
tari, atunci cand, in urcare, pe panta extrem de abrupta, camionul aluneca, la
fiecare schimbare de viteza, in jos cate 10 metri.
Gasim tabara “Barrels”
in ceata, iar de acolo incepem ascensiunea, oarecum la intamplare, spre Priyut.
Barrels – „la butoaie”
Vremea se strica destul de repede, se intuneca, vizibilitatea este aproape zero si hotaram sa punem cortul pe zapada. Probabil ca suntem un pic peste 4000m. Afara e deja vreme rea, dar noi ne simtim in siguranta si confort, in interiorul cortului. Lucrurile nu vor ramane asa.
Peste noapte, zapada de sub noi se topeste, de
la caldura corpului si se formeaza niste adancituri, in care stam chinuiti.
Peste cort, se depun troiene de zapada, care blocheaza aerisirea si avem
senzatia ca nu primim suficient aer. Si, ca sa fie totul complet, vantul ne
tufleste cortul, care aluneca in panta. Noaptea devine de cosmar.
28 iulie (ziua 2), tabara de baza “Priyut 11” (4200m)
28 iulie (ziua 2), tabara de baza “Priyut 11” (4200m)
Dimineata ne prinde
obositi si chinuiti. Afara e in continuare urat si ne imbracam cu miscari greoaie.
Vreau sa abandonez cortul, dar Cipi ma convinge sa facem un efort, sa-l
strangem si sa-l luam cu noi.
Dupa o portiune de
urcare in zapada mare, afanata, prindem poteca principala si iesim din nori, in
vreme insorita, la Priyut. Nu mai vrem sa repetam experienta cu cortul, si ne
gasim cazare la un “diesel hut”, un soi de adapost, unde beneficiem de aragaz,
apa, curent de la generator si chiar televizor, cu programe in limba rusa.
Toaletele taberei sunt din lemn si sunt
suspendate, cu ajutorul unor cabluri de otel, deasupra prapastiei. Prin
orificiul toaletei, sulfa rafale puternice de vant, cu aschii de gheata.
Folosirea ei poate fi o experienta extrema.
Exploram un pic zona
si admiram frumusetea varfurilor de 4000m, care ne inconjoara. Restul zilei
lenevim, iar noaptea dormim la caldura, la priciuri destul de confortabile.
29 iulie (ziua 3), Priyut 11(4200m) - Pastukhov
rocks (4800m)
Ne trezim
fara prea mare graba. Ziua aceasta o folosim pentru ascensiune de aclimatizare.
Modelul clasic este sa urcam pana la stancile Pastukhov, singurele stanci
expuse de sub zapada. Urcarea este destul de anevoioasa, desi suntem echipati
lejer si cu echipament minim. Se face simtita altitudinea prin gafaituri si
opriri dese. Intorsi la Priyut, intalnim un grup de romani, cu care facem
planul sa atacam varful, a doua zi.
30 iulie (ziua 4), prima
tentativa de varf
Ne trezim cu
cateva minute dupa miezul noptii, ora standard de plecare spre varf. Afara este
viscol si vant, cu rafale de peste 100km/h. Pare un infern dezlantuit. Echipa
de romani, cu care ne-am imprietenit, a luat decizia sa urce, chiar si in
conditiile astea. Noua ni se pare destul de periculos si asteptam macar sa mai
scada un pic viteza vantului. Pe la ora 5 dimineata, pornim impreuna cu inca
cateva grupuri intarziate. Vremea pare ceva mai buna, dar vantul inca sulfa
puternic, aducand nori de zapada, sub forma de pulbere fina.
Rafale de zapada spre Pastukhov rocks
Urcam
anevoios, cu un ritm neadecvat. Este prima noastra ascensiune si nu avem
experienta necesara urcarii, o facem oarecum dupa capul nostru. Deja urcam de
mai multe ore si pare ca nu am progresat cine stie cat. Suntem inghetati, ne
luptam cu vantul rece si facem opriri dese. Dupa o curba de nivel, ascendenta
si interminabila, ajungem epuizati in saua dintre cele doua culmi ale
Elbrusului.
Este ceata,
vant puternic si nu mai avem energie. Facem o sedinta scurta si luam decizia sa
ne intoarcem. Coborarea dureaza si mai mult. In jurul nostru incep sa apara
nori cu forme ciudate. Poate halucinam.
Aproape ca
ne taram. Cipi se simte rau. Spre seara, ajungem la tabara de baza, ravasiti si
demoralizati. Gustul infrangerii este persistent si nu ne vine sa credem ca
expeditia noastra se termina cu un esec. Stam mult timp, privind in gol, fara
sa scoatem nicio vorba. Adormim imbracati.
31 iulie (ziua 5), Vf. Elbrus
– 5642m
Sunt trezit,
la miezul noptii, de catre cei care se pregatesc de varf. Afara este senin, cu
un cer puzderie de stele si fara strop de vant, fereastra meteo ideala. Asta
este! Poate mai avem o sansa. Il trezesc pe Cipi, ne echipam, mancam in graba
si pornim la lumina frontalelor. Zapada scrasneste sub coltari, iar in jurul
nostru sunt multe siruri de luminite ale frontalelor si ratracuri incarcate cu
ciorchini de alpinisti, ce sunt lasati la Pastukhov rocks. Cu toate ca am dormit doar 3 ore, ne simtim in
forma si motivati. Cu experienta zilei anterioare, urcam cu pasi cumpatati, ne
hidratam si mancam dulciuri regulat. Rasaritul de soare ne prinde un pic mai
sus de Pastukhov.
Luam calea curbei de nivel si depasim diferite
grupuri, iar altele ne depasesc pe noi. Trecerea peste 5000m se face simtita si
ne miscam mult mai greu. Cipi incepe sa sufere de rau de altitudine.
Dupa vreo 7
ore de mers, ajungem in saua dintre varfuri. Cipi nu mai poate inainta si
ramane sa se odihneasca. Ii las mancarea si apa si pornesc singur spre varf.
Urmeaza o urcare sustinuta, pe o poteca de latimea unui picior si destul de
expusa. Dupa aceasta urmeaza un platou, probabil craterul vulcanului, iar la
marginea lui, pe o ridicatura de cativa metri, varful mult visat. Inaintez ca
prin vis.
Mai am cativa pasi, dar nu mai pot si ma las
in genunchi. Cei cativa oameni imi fac semne de incurajare si-mi intind mana sa
ma traga. Am ajuns! Imi simt lacrimile
in ochi si pe fata si sunt coplesit de emotie. Faptul ca reusisem numai eu a
marit dramatismul momentului. Mi-am dorit atat de mult, parea imposibil pentru
mine si am reusit. Cea mai mare realizare a mea. Fac poze, admir peisajul si
incep coborarea.
Coada la poze
Dupa traversarea platoului, ajung pe portiunea
abrupta, unde il intalnesc pe Cipi. Ma roaga sa vin cu el pe varf, asa ca
pornesc inca o data spre summit. Odata ajunsi, ne facem poze impreuna si ne
bucuram de reusita. Acum suntem amandoi realizati.
La coborare, imi este foarte rau si cred ca
sufar de hipoglicemie. Ma opresc de mai multe ori si zac pe spate. De cateva
ori atipesc si dorm cateva minute. Nu mai avem provizii si decid sa cer
dulciuri de la un alpinist rus, care mi le ofera cu generozitate, fara sa
ezite. Ma simt ceva mai bine si coboram in continuare.
Traseul pare
interminabil si ajungem pe inserat, la refugiu. Ne trantim pe priciuri si
adormim imbracati.
1 august (ziua 6), “Priyut 11” – Azau
Ne trezim
binedispusi, ne luam ramas bun de la gazdele si colegii refugiului. Ajunsi la “butoaie”, luam
telescaunul, apoi schimbam cele doua telecabine si ajungem in Azau unde ne
cazam la acelasi hotel, ne spalam si ne imbracam lejer. Ne apucam sa sarbatorim
reusita.
Incercam suvenirurile dupa ultima moda balkara
Seara, in sala de mese, fetele de la Pilgrim Tours,
ne fac o surpriza si ne inmaneaza, intr-un cadru festiv, diplome care ne atesta
urcarea pe varf. Ne lipim de o petrecere cu balkari, unde primim cateva pahare
de vodka de la un om de afaceri rus, doar asa ca i-a placut fata noastra. Hm!?
2 august
Cumparam
suveniruri pentru prieteni, suntem dusi cu masina prin valea Baksan, pana la
gara din Mineralnye Vody. Acolo aflam ca
biletele de tren in Rusia costa dublu fata de cele din Ucraina. Reusim sa luam
un tren, in ultima secunda pana in Donetsk, oras mare, minier, din estul
Ucrainei. Urmeaza monotonia mersului cu trenul, cu care suntem deja destul de
bine familiarizati.
3 august
3 august
La primele
ore ale diminetii suntem in gara din Donetsk, unde aflam ca nu mai avem tren
spre Kiev. Cu ajutorul telefoanelor date lui Alexei, aflam despre o statie de
bus, pe care, dintr-un noroc orb, reusim sa o gasim si sa luam un autobus spre
Cernauti. Urmeaza un drum istovitor, de-a lungul Ucrainei
4 august
Calatorie
nesfarsita, cu nenumarate opriri prin orasele ucrainiene. Toata tara pare
facuta din campii de floarea soarelui. Rabdarea se poate dobandi prin bautul
constant de ceai.
5 august
Ajungem
dimineata in Cernauti, de unde luam un alt autobus, cu care trecem granita si
ajungem in Suceava.
Seara, gasim
un tren spre Timisoara, unde ajungem in 6 august, dupa doua saptamani de
calatorie.